Cum se vede clar cata dreptate avea Ceausescu cand a fortat industrializarea Romaniei chiar cu sacrificarea bunastarii populatiei si chiar cu sacrificarea propriei vieti si cat de iresponsabili au fost cei care timp de 20 de ani au deschis larg portile capitalurilor straine.
Bancile si multinationalele urmand logica profitului maxim nu au dat Romaniei decat locuri de munca prost platite, expatrierea integrala a profiturilor, sugrumarea concurentei autohtone, transformarea tarii intr-o piata de desfacere. N-am invatat nimic din lectiile istoriei. Capitalurile straine nu vin intr-o tara subdezvoltata sa o dezvolte, ele vin sa faca profit maxim, adica sa spolieze si sa jefuiasca, iar cand nu mai e nimic de luat se retrag informeaza all4romania.eu
Daca aceste capitaluri ar contribui la iesirea din subdezvoltare atunci nu ar mai exista exista tari subdezvoltate.
Departe de a contribui la dezvoltare, capitalurile straine intretin subdezvoltarea, o alimenteaza prin concurenta ucigatoare care o fac industriilor nationale, prin distrugerea monedelor locale, prin promovarea coruptiei pentru a-si inlesni interesele.
Desi suntem in Europa din punct de vedere geografic ca profil economico-social ne indreptam spre America-latina sau Africa.
CITESTE SI : „Avusesem o zi lungă la serviciu. Mă urcasem în tramvaiul 11 care mă ducea acasă și m-am apucat de citit.
După două stații, ridic ochii și văd un bărbat cum se uită țintă către mine…Era chiar…”
Avusese o zi lungă la serviciu și abia aștepta să ajungă acasă. S-a urcat în tramvaiul 11 din București, care trebuia să o ducă în cartierul Rahova.
S-a apucat de citit, când după două stații a ridicat privirea și a văzut cum un bărbat o fixează cu privirea. Inițial s-a panicat și a lăsat ochii în jos. Când s-a uitat iar, tânărul făcea același lucru.
„Amândoi ne întorceam de la serviciu, la ora 19:00, cu tramvaiul 11 din București. Avusesem o zi lungă în redacție și tot ce îmi doream era să ascult puțină muzică la MP3-ul meu și să mai citesc câteva pagini din cartea pe care o purtam cu mine de vreo săptămână. După vreo 2 stații, ridic ochii din carte și îl văd cum se uită țintă către mine. Primul impuls a fost să-mi feresc privirea. Mă gândeam că iar dau peste vreun tip enervant „de cartier”, cum găsești prin Rahova.
El a continuat să mă fixeze cu privirea. Atunci am început să zâmbesc. Era o situație tipic adolescentină, când unui băiat îi place de o fată, dar nu are curaj să-i vorbească.
După alte câteva stații, în care ne-am tot schimbat priviri, el a prins curaj și a venit la mine cu replica asta: ”Bună! Ți-a spus cineva că ai cel mai frumos zâmbet?”.
