• Acesti doi tineri au crescut impreuna in centrul de plasament, ca mai apoi sa se casatoreasca si sa-si intemeieze propria lor familie • Au reusit tot ce in trecut era numai un vis • Au dat sansa unui copil din plasament sa aiba o viata mai buna, fara sa simta aceeasi suferinta pe care au simtit-o ei doi • Ei spun ca, atat timp cat sunt impreuna, nimic nu ii poate desparti
Elena Tamas a simtit pe pielea ei ce inseamna abandonul, singuratatea si tristetea. A avut parte de iubire si protectie pana la varsta de doi ani, dar aceste sentimente au disparut mai repede decat s-ar fi asteptat. Fara pic de mila si resentimente, mama ei a abandonat-o in anul 1990 in centrul de plasament „Elena Farago” din Barlad. relateaza bzi.ri
In ciuda destinului care se arata a fi nefavorabil, povestea ei de viata este o lectie pentru noi toti. Elena este exemplul viu ca orice om poate reusi. Alaturi de ea l-a avut mereu pe Daniel, sotul ei, un alt copil care a fost ravasit zi de zi de aceleasi intrebari, de ce a fost abandonat, de ce nu poate fi un copil normal. Povestea lor de dragoste incepe intre aceiasi patru pereti in care cei doi tineri si-au fost aproape unul altuia timp de doisprezece ani.
Daniela a crescut inca de la varsta de doi ani alaturi de oameni straini si nu a primit niciodata afectiunea si atentia de care are nevoie orice copil pentru a creste frumos. Fiind destul de mica, nu avea capacitatea sa inteleaga ce si de ce se intampla, dar timpul i-a fost fidel si odata cu trecerea lui, dezamagirile au cuprins-o, iar intrebarile o chinuiau zi de zi. Cand incerca sa o caute, Elena se izbea de acelasi zid imens de indiferenta, rautate si insensibilitate.
„Mama m-a abandonat cand aveam doi ani. Din cate am inteles, am fost o greseala, sau o eroare, cum ar spune ea. Am crezut ca atunci cand o voi cauta, va fi fericita sa stie ca sunt bine, dar nu a fost deloc asa. Mi-a zis tare si raspicat, iar cuvintele astea imi rasuna mereu in cap: «Nu ma mai cauta, esti si ai fost o greseala, nu te-am dorit niciodata, pentru mine nu existi». Ultima data am cautat-o acum patru ani si reactia ei a fost la fel. Mi-am luat o piatra de pe inima in acel moment, am zis ca nu o voi mai cauta niciodata. Totusi, intrebarea mea este, de ce m-a mai tinut doi ani daca nu m-a dorit niciodata? Din pacate, chiar nimeni nu-mi poate raspunde la aceasta intrebare si asta ma doare”, spune Elena Tamas.
Si-a cunoscut jumatatea in centrul de plasament
Privind zi de zi usa caminului cu ochii goi, dupa trei ani de asteptare, cand Elena avea cinci ani, a intrat timid Daniel, baiatul de sase ani care avea sa-i fie cel mai onest prieten si cel mai bun sot. „Sunt ani de atunci, nu imi mai amintesc bine ce am simtit, dar eram fericita ca aveam un nou prieten de joaca.
Pe la 14 ani ne-am indragostit unul de altul, dar nu pot sa va explic ce simteam. Era o dragoste atat de pura, ca fratii. Visam impreuna, aveam dorintele noastre pe care, intr-o buna zi, speram ca vom reusi sa le indeplinim. Eu eram pasionata de farmacie de cand eram mica, visam sa lucrez intr-una, iar el isi dorea sa aiba telefoane si televizoare.
Cand eram in centru, desfacea tot, de la ceasuri pana la telecomenzi. Am avut mare noroc unul de altul, ne sprijineam si ne incurajam in fiecare zi, ne transmiteam unul altuia incredere, atat in persoanele noastre, cat si in visele noastre, cred ca de asta am si reusit.
Ne gadeam si cu frica, dar si cu fericirea la ziua in care vom deveni majori si vom iesi in lume, sa ne facem viata asa cum ne dorim noi. A trecut repede timpul, iar eu m-am apucat sa citesc orice tine de biologie, iar in timpul liber, dupa ce ma intorceam de la scoala, stateam cu asistentele din centru si asa am invatat o gramada de lucruri pe care nicio carte nu ti le spune. Speram, dar ce sansa aveam noi, niste copii ai nimanui, sa reusim?”, a spus Elena.
A intrat la facultate
Fiind mai mare decat ea, Daniel a parasit centrul mai repede cu un an decat Elena. Acesta, impreuna cu alti doi prieteni din camin, au venit la Iasi, unde au muncit cu ziua, timp de un an. Asa, cei trei au reusit sa plateasca chiria pentru o garsoniera, iar viata i-a invatat sa imparta tot. Elena a terminat liceul si dupa ce a promovat examenul de Bacalaureat, a venit la Iasi. Plina de emotii si cu o doza mica de incredere in sine, si-a incercat norocul la Facultatea de Farmacie la care isi dorea sa ajunga inca de cand era mica.
„Daniel mi-a platit chitanta ca sa pot sustine admiterea la facultate si m-am dus. Eram atat de fericita si de uimita ca eram intr-un amfiteatru plin de oameni pregatiti, dar eram atat de speriata de gandul ca nu voi reusi.
Dar am reusit, iar visul acesta pe care mi l-am indeplinit, m-a facut sa cred ca in viata nimic nu este irealizabil. Si am mers pe aceasta premisa, pana cand, toate dorintele noastre s-au materializat. A fost greu, pentru ca tot greul a cazut pe umerii lui Daniel, el platea chiria, el cumpara mancare, el facea orice, doar ca eu sa pot invata.
Si cum nimic nu ramane nerasplatit in viata, o mare reusita il astepta si pe el. Eu puteam sta la camin, dar pe el nu il primea, iar ideea de a sta separati ne intrista pe amandoi. Ne-am casatorit cand eram eu in anul trei de facultate si Daniel a hotarat sa aiba curaj si incredere in fortele proprii. Si cu prietenii ceilalti doi, pe care si i-a facut in plasament, si-au deschis un service de laptopuri care exista si in ziua de astazi. Totul s-a asezat cum nici nu am fi crezut”, completeaza Elena Tamas.
Au adoptat un copil
La 28, respectiv 29 de ani, cei doi s-au gandit ca este momentul sa-si intemeieze o familie. Dupa multe dezamagiri, acestia si-au deschis ochii si s-au uitat in trecut.
„Nu am putut fi tristi din cauza ca nu raman insarcinata, a fost un semn de la Dumnezeu. Ne-am gandit si ne-am adus aminte cand asteptam in pragul usii pe cineva ca sa ne ia acasa si sa ne simtim iubiti, alintati si nu s-a intamplat niciodata lucrul acesta. Ce simteam noi in momentele alea, nu am vrut sa le simta altcineva. Si am adoptat. In anul 2016 l-am adus pe Marius acasa, Marius al nostru. Ne-am dorit atat de mult un copil, incat am uitat pentru cateva momente ca e important sa oferi si altora o viata usoara si lipsita de griji. Marius e lumina ochilor nostri, este viata noastra. Ne bucuram ca l-am luat de micut, nu a avut cand sa se simta singur si cand sa-si puna intrebarile pe care noi ni le-am pus timp de 18 ani. Sa aveti inima deschisa, sa iubiti, sa adoptati si sa fiti oameni. Dati-va voie sa simtiti sentimentul de compasiune si faceti ceva in aceasta directie”, incheie Elena Tamas, cu ochii in lacrimi.
